Genomul uman, influentat de poligamie

Zeci de mii de ani de poligamie au lasat in genomul nostru o amprenta ce sta marturie a faptului ca un numar mic de masculi trebuie sa se fi impreunat cu un numar mare de femele. In timp, un asemenea tipar de imperechere genereaza mai multe diferente genetice in cazul cromozomului X. Asta, deoarece femeile au doua copii ale acestuia, in timp ce barbatii au numai una. Cu alte cuvinte, diversitatea apare deoarece unii barbati nu reusesc sa-si transmita gena, in timp ce majoritatea femeilor, o fac. Pentru a lua urma istoriei noastre genetice ascunse, Michael Hammer, genetician de la University of Arizona si colegii sai au monitorizat ADN-ul a 90 de indivizi aparitand de 6 grupuri diferite: melanezieni, basci, asiatici, si trei culturi africane: Mandenka, Biaka si San.

Echipa lui Hammer a descoperit mai multe diferente genetice in cromozomul X decat ar fi trebuit sa fie, daca un numar egal de masculi si femele ar fi tins sa se imperecheze, de-a lungul istoriei umanitatii. Singura explicatie a acestui tipar este poligamia raspandita si de durata, sustin cercetatorii. Analiza facuta reflecta toata istoria umanitatii, iar monogamia epocii moderne nu pare sa fi lasat inca vreo urma in genomul uman. “Nu stiu de cand se practica monogamia”, sustine Hammer, “ dar se pare ca nu de prea mult timp, la nivel evolutionist”. Tot el sustine ca “cele mai multe societati inca practica o anumita forma de poligamie”. “Chiar daca cei mai multi barbati se insoara cu cate o singura femeie, ei tind sa se perpetueze cu mai multe reprezentante ale sexului slab decat o fac acestea cu barbatii.” “Nu este surprinzator”, spune Dmitri Petrov, un genetician evolutionist de la Univeristatea din California. “Poligamia este ceva ce te astepti sa gasesti”. Petrov si colegii sai au descoperit acelasi tipar genetic in cazul drosofilei – insecta a fructelor.

• Hackerii nord-coreeni, responsabili pentru 61% dintre furturile de criptomonede din 2024
• O tonă de petarde, găsită de polițiști în locuința unui bucureștean

Sursa: NewScientist